Urăsc faptul că relațiile mele s-au virtualizat, adică în aparență sunt ok, chair mai ok decât înainte… dar în esență se strică pe zi ce trece. Urăsc faptul că imi e dor de persoane carora nu le pasă la fel de mult.

Urăsc faptul că lumea pe aici e focusată și relaxată, nu dau cât pot de mult ci doar cât trebuie, cică simplifică viața, iar mie-mi lipsește sângele ăla-n vene și verva de acasă (nu zic că o găsești chiar oriunde, dar e totuși o diferență considerabilă). 

Urăsc faptul că sunt mai nevrotică și mai sensibilă decât credeam, urăsc faptul că, deși mă lăudasem că am ajuns la nivelul de bitchiness dorit, nu e deloc așa pentru că las lucruri mărunte să mă macine inutil…. Urăsc faptul că încerc să-mi fac relații de durată sau că atunci cănd îmi fac prieteni sunt sinceră… naiva - în loc să suflu și-n iaurt cum imi promit de fiecare dată când mă ard… Urăsc faptul că am tendința bolnavă de a mă lipi definitiv de unele persoane. Urăsc faptul că pot sufoca cu modul meu de a-mi păsa. Urăsc faptul că “nu vreau mult, ci doar ceea ce ofer și eu”, chiar dacă îmi dau seama că nu toată lumea e atat de obsesivă și dedicată. Urăsc faptul că nu mai pot avea discuții pentru că aparent sunt prea tăioasă. Urăsc modul în care se victimizează toata lumea și are senzația că le pun pistolul la tâmplă - vreau să jucăm tenis! Ce-i așa de periculos?
 Urăsc faptul că nu-mi place prefacatoria socială, deși am crescut cu ea și chiar mă descurc – ar fi mai bine dacă nu m-ar ustura pielea de fiecare dată când practic așa ceva. Urăsc faptul că am nevoie de cineva să fiu productivă, că am început să fiu dependentă de persoane și că mai nou nu-mi place să fiu singură. Urăsc faptul că așa mă simt… 

Urăsc faptul că nu fac altceva decat să sper și să visez, că da, sigur, visele devin realitate dacă muncești pentru ele – alte povești de adormit copii. Urăsc faptul că nu pot fi pe aceeasi lungime de undă cu cine trebuie, ci doar cu oricine altcineva. Urăsc faptul că trec zilele fără să-mi dau seama că poate chiar trăiesc cele mai bune luni din punct de vedere profesional, poate chiar personal, și poate ar trebui să profit. Urăsc faptul că idealizez lucruri doar pentru că vreau să le fac suportabile și să-mi gâdil orgoliul. 

Urăsc faptul că nu sunt relaxată, cu aditudine de “ je m’enfiche” și de “cea mai tare din parcare” (mai ales atunci când ar trebui). Urăsc faptul că, în ziua de azi, modestia nu mai e “la moda” ci chiar iți aduce defavoruri și ca e chiar recomandat sa te bagi în față (numai că acum nu se zice așa – aceeasi Mărie cu alta pălărie). Urăsc faptul că e política ușilor deschise și a întrebărilor binevenite, iar când ai o nedumerire ți se răspunde în stil general și filosofic (= de uiți și ce ai întrebat). 

Urăsc faptul că altceva mai bun nu am de făcut decât să vorbesc cu un blog, să mă descarc prin scris... Și mai urăsc faptul că tot ce stiam să fac în stil mare odată, acum nu e altceva decât o prostie fadă și mult prea normală!

Acomodare?

20 noiembrie 2011 23:53

               

         Cred că încep să mă acomodez. Cred... sau poate încep să găsesc putere să vă numai ce-mi place din toate ce mă înconjoară. Ieri seară am fost la un concert clasic, pentru a doua oară ... în 3 săptămâni. Am noroc că se organizează o serie de concerte la 5 minute de locul unde stau. A fost placut. Mi-a adus aminte de casa.. și apoi m-a facut sa-mi placa unele chestii la austrieci. În ultima vreme am început să nu-i mai urăsc ci sa vad ce-mi place. Cred că ăsta e mecanismul meu de ”supraviețuire”, sau ceva de genul. Poate că acum nu mai văd orașul ca ceva care mă ține departe de casă, de cei dragi si de lucrurile care-mi plac. Poate am început să mă comport așa cum trebuie și așa cum sunt cu adevărat – puternică, flexibilă, capabilă să mă adaptez oricărei situații și să văd tot timpul partea plină a paharului. Sigur, nu totul e roz, se putea și mai bine, sunt momente în care nu pot să respir de cât de tare îmi e dor și înnebunesc când mă gândesc că dau cu piciorul unei șanse, că nu profit de ea la maxim, că încă mă mai gândesc dacă am făcut decizia corectă (ce-i drept, odata la câteva săptămâni, dar tot există o îndoială. Și va exista întotdeauna, trebuie să învăț să trăiesc cu ea). Da, asta este, am învățat să accept lucrurile așa cum sunt, să trăiesc cu ele, sa găsesc forță în lucrurile care-mi plac. Ăsta e mecanismul creierului meu de a se descurca când vine vorba de dificultăți.

                Azi nu am avut internet, așa că m-am dus la barulețul-cafenea-smth din campus. Muzică bună, prețuri de Austria, dar mi-a prins bine. Pana și faptul că m-am întors acasă cu părul mirosindu-mi a fum de țigară mi-a plăcut – îmi e dor și în caut ”acasă” în orice chestie cât de mică. Se pare că nu sunt genul care când iese din țară înjură românii și preaslăvește străinii. Da, sunt de admirat, dar eu una am și mai mare admirație pentru români, care nu sunt altceva decât niște oameni muncitori, materia cenușie cel mai des importată de alte popoare și îi urăsc din tot sufletul pe aceia dintre ”români” care ne fac defavoruri și ne strică imaginea – nu suntem numai o adunătură de țigani furăcioși și de fufe care cântă house.

                Divaghez... tot ce vroiam să zic mai sus e că am intrat in vorba cu două doamne, a fost chiar foarte binefăcătoare mini-discuția. Am vorbit de faptul că da, germana austriecilor e al naibii de diferită, m-am complimentat că ”vai”, știu germană foarte bine (când eu nu făceam altceva decât bâlbâieli și dezacorduri) și au fost extraordinar de amabile.

                Pe de alta parte, dar asta e deja alt subiect, mă amuză atât de tare când aud străini cărora li se pare mare lucru sa știi limbi străine. Și acum știu și de ce: în tările ”civilizate”, dacă știi să spui 2 vorbe în altă limbă străină, în mare parte engleză, deja ești zeu. Nu se leagă nimeni la cap cu n-șpe mii de limbi străine, dacă a lor e de circulație europeană sau mondială. Așa că nu e de mirare că sunt atât de uimiți când aud că știi cate 3-4 limbi străine, iar 2 dintre ele le și vorbești fluent. Și nouă ni se pare normal – Luați și vă mândriți cu asta, oameni bun!

Transformare...

          Când am făcut blogul mi-am promis că nu voi scrie decât articole interesante, argumentative, oareșcum personale. Nu va fi un jurnal, ci mai degraba un potpuriu de lucruri cât-de-cât bine scrise (a se citi prost scrise dar care pot fi trecute cu vederea ca fiind ok).
          În ultima vreme m-am gândit să-l transform... în jurnal de călătorie (fizică sau psihică). Da, sunt mult afara din zona mea de confort, atât fizic cât și psihic; totuși, din cauza vremii și cred că și a energiei puse în activitatea de ”acomodare”, nu am reușit să călătoresc pe cât de mult aș fi vrut - dacă am plecat undeva a fost pentru că așa au fost circumstantele, nu pentru că mi-am plănuit (a.k.a. excursii cu grupa).
          Așa că voi publica și prostii deacuma - și asa nimeni nu le citește. Dar e mai simplu pentru mine să am o versiune care nu o pot șterge sau pierde.
          Cam asta e cu justificarea... nici nu știu de ce am făcut-o. Poate din dorința mea compulsivă de a face ordine peste tot. Strașnic de afurisit ”defect-calitate”!

butterflies...

  Când a fost ultima dată când ai avut fluturași în stomac pentru că te gândeai la mine?

...

Sunete de chitară, corzi scrâșnind… melodie în miez de noapte. Sau chiar e noapte? Tot ce știe este că e întuneric, nu pentru că are ochii închiși, ci pentru că lumânările pâlpâie iar în cameră e o lumină diafană. Și-l ține în brațe, iar melodia curge încet, încet, mai frumos ca orice cântec de zâne, mai armonios ca orice serenadă... Își plimbă mâinile prin păru-i, pe tâmple, pe ochii închiși, instinctiv, fără altă hartă decât cea desenată de melodie. Degetele-i se unduiesc ușor, ușor, în ritmul corzilor, imitând și conducând în același timp. Și tot ce ar vrea e ca momentul să se prelungească la infinit, să-i țină în brațe pe amândoi : el și chitara.... 

Azi e prima zi perfectă... pe teritoriu austriac

16 octombrie 2011 - Azi a fost o zi frumoasă. Azi am descoperit o gramadă de lucruri care m-au facut să ma bucur ca exist și sa-mi dau seama că nu fac umbra pământului degeaba.

Azi a fost ziua ta, my dear big sister, și aș fi vrut sa te strâng în brațe și să-ți urez LA MULȚI ANI, dar recuperam noi de Crăciun.

         Acum doua zile a fost ziua Crisulinei, care mi-a facut cea mai frumoasă surpriză azi – poza cu “place card”-ul de la ziua ei. Și Ștefana mi-a zis ca vă e dor de bubble-oșenia mea. Liviu că nu m-ați uitat și că abia asteaptă să vin acasă. Și asta chiar dacă i-am promis că 3 săptămâni o să-l sâcâi. Și așa o să și fac – vă fac program: mergem la pationar, la deja tradiționala bătaie cu zăpadă urmată de împodobitul bradului (amânate, dar tot nu scăpați), la ciocolată și ceai în Sage. Anuța, Bogu și Marian – pregatiți-va! Vă pup pe toți si da, în primă instanță m-am întristat, dar apoi m-au apucat fluturașii și nodurile în gât. Și pe lângă faptul că nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt că vă am, sunt imens de fericită și din cauză ca ne-am sudat în anii ăștia. Adică aveam senzația ca trag eu de voi să ieșim și să fim impreuna, sau că ieșim în grupul ăsta din cauză că mi s-a cășunat mie să văd mai multe persoane deodată – of of, știu că nu-i frumos, dar cu timpul limitat, e bine să împuști mai mulți iepuri dintr-o lovitură și loviturile să fie cât mai dese. Și uite ca ieșiți pentru ca vreți...

       Pe lângă asta, azi am terminat prima prezentare de care sunt mândră. Am ras în conferința pe skype (am si colege de treaba, chiar foarte simpatice) și chiar o să-mi faca plăcere să prezint.

      Azi am vorbit cu Diana mult, mult si repede și despre o grămadă de chestii. Și am chicotit amandouă ca pe vremuri când veneai să-ți dau ciocolată în cănița ta cu inimioară. Și vezi cum te stalkeresc eu? Peste tot o să trimit tipe care seamănă cu mine că să nu mă uiți și să mă apuce sughițul.

       Azi am vorbit cu tine, mult si bine – aveam de recuperat. Nu mi-am dat seama azi că suntem norocoși, ci acum vreo săptămână; și imi place senzația de stabilitate și de constanță – creștem împreună.

       Azi am stat o oră cu ai mei să le explic minunile noilor tehnologiilor - și tot nu m-am enervat excesiv și tot am râs și am glumit.

       Azi am descoperit niște concerte de muzică clasică și un film la care vreau neapărat să mă duc. Azi mi-a venit chef de citit cărțile pentru facultate și déjà mi-am făcut plan pe mâine.

        Și cu toate că îmi tremură camașa pe mine când mă gândesc la ”THE BIG REAL Project” de la facultate, cu toate că mai nou sunt eu persoana din grup care nu face mare brânză și mă simt ciudat pentru că știu cum e să fii cel care trage mai mult într-un grup, cu toate astea, în seara asta adorm cu zâmbetul pe buze.

P.S. Iar zilele trecute mi-am dat seama că îmi e dor de colegi de facultate cu care credeam că o să am o relație scurtă și neînsemnată, de Copoul de care mă săturasem, de profesori (ei de ăștia știam sigur că o să îmi fie dor) și de persoane care au trecut pasager prin viața mea.

Iar deși azi (și până acum) am acoperit o mare parte din persoanele dragi cu care aș vrea să mai vorbesc, tot au mai rămas câteva. Sper că se știu și că sunt bine. Vorbim cât de curând, nu vă gândiți că scăpați.

Hai sughițați, pentru că voi sunteți cei care imi dați putere să răzbesc! Vă îmbrătișez și promit că următorul post o să fie unul descriptiv și nu atât de emoțional.

„Zâmbește, așa te știu și așa-mi place de tine. Dacă plângi, nu te recunosc”

cute quiz... :D

Ştiu că pe la noi nu se crede în reîncarnare, că e o chestie specifică budiştilor şi nu creştinilor, dar eu una am fost întrebată/suspectată de câteva ori ce am fost sau ce-aş vrea să fiu într-o viaţă următoare sau anterioară.

Aşa că mi s-a părut înteresant quiz-ul pe care vi-l propun... mai ales că aveam timp de omorât, sau de pierdut(ocupaţie la care ma pricep cel mai bine, dau şi lecţii, la nivel superior deacum). Şi mai ales că mi-a plăcut şi rezultatul. :D

So, enjoy!

Here's mine :

Căţel
"Eşti veselă, prietenoasă şi parcă priveşti lumea printr-o pereche de ochelari cu lentile roz. Asta pentru că animalul din sufletul tau e un căţeluş optimist ce caută distracţie, prieteni şi, nu în ultimul rând, multă iubire şi afecţiune. Prin urmare eşti întotdeauna înconjurată de oameni. Singuratatea te deprimă deoarece îţi taie principala sursă de energie, contactul uman.

Cum curiozitatea e o trăsătură importantă a ta îţi place să îţi bagi năsucul peste tot, chiar şi în lucrurile care nu au nici o treabă cu tine. Din pacate, îţi poţi pierde interesul pentru un anume lucru la fel de repede dacă nu apare ceva nou.

Ca orice căţeluş care se respectă, loialitatea şi afecţiunea sunt trăsături majore ale personalităţii tale. Legi prietenii pe viaţă iar într-o relaţie iubeşti cu fiecare părticică din tine pentru totdeauna. Chiar şi atunci când o relaţie se întâmplă să nu meargă tot mai păstrezi afecţiune pentru bărbatul care a fost lângă tine."