some months after...

Am realizat zilele trecute că a trecut mai bine de 1 an ( 16 luni mai exact, împlinite pe 5 august a.c.) de când am aflat de online marketing de la persoanele din domeniu și de când mi s-a aprins beculețul că ”uite nene, ceva care mi s-ar putea potrivi, ca deh, îmi place online-ul si e de viitor”. Asta pentru că am avut inspirația de moment sa mă înscriu pe loc (locurile s-au ocupat în câteva ore) și să particip la Online Career Day, ediția a 4-a (găsiți slide-urile aici ).
De atunci și până acum, nu pot să spun că evoluția mea ân domeniu a fost fulgerătoare. Da, am avut o licență, o schimbare de mediu odată cu mutarea in Austria și alte drame persoanale de adaptare si regăsire a eu-lui. Dar totuși, progresul nu este comparabil cu cle din mintea mea creață.
De citit am citit, tot nu pot spune că știu nici 20%, mi se pare un domeniu cu atât mai vast cu cât mai citesc ceva. Dar am avut noroc semestrul trecut că am participat la Google Online Marketing Challenge, în cadrul unui curs de e-marketing de la universitate. Aici chiar te joci mai mult cu lopățica în nisip, treci la lopată mai mare și la lucruri practice. Aici te ambiționezi, te stresezi că n-ai decât câteva săptămâni la dispoziție să miști ceva și colegi care nu neapărat sunt la fel de entuziaști ca tine. Pe scurt, am primit săptămâna trecută rezultatele - am ieșit în primele 260 de echipe, cu o campanie strong. Da, se putea și mai rău, dar nu pot să nu rămân cu gândul la locurile din semi-finală măcar. Nu premiul fizic mă atrage pe mine, ci statutul oferit.

Până atunci, am documentație de citit. Iar mai în glumă, mai in serios, de făcut teste. Ca acesta de mai jos. Genial făcut testul, mi-a plăcut. De fapt asta a fost și instigatorul postării de față, dar nu puteam sa-l pun așa, fără nici o introducere.



sursa: SEO Cartoon Quiz

fabul(o)a(sa)...

Lipsa de motivație, interes și stilul tot mai ”profesionist” de a pierde timpul la birou m-au făcut sa deschid e-mail-urile de la Kudica și să dau peste acest test. Dacă erau mai mult de 6 intrebări, probabil că nu-l duceam la bun sfârșit - prea multa brownie și cafea. 

Totuși mi-a plăcut rezultatul, așa că m-am gândit să-l împărtășesc cu voi.

p.s. Nu știu dacă voi păstra această postare sau dacă o voi șterge. Ce e drept e că de câteva săptămân bune intru mai des pe blog, scriu ceva, dar mă opresc și nu public articolul din cauză că nu mi se pare bine documentat sau că subiectul nu e interesant. Dar gata! Promisesem asta toamnă că blogul va deveni jurnalul meu de călătorie spirituală și fizică. Nu m-am ținut de cuvânt, iar impresiile vor fi deacum la rece. Dar voi începe să postez. De ce? Pentru că e cea mai buna metodă de a mă descărca și pentru că vreau sa ma uit peste ani la rândurile astea și să mă bucur că mi-am documentat trăirile și experiențele, pentru că vrea să văd cum ”cresc”.

Urăsc faptul că relațiile mele s-au virtualizat, adică în aparență sunt ok, chair mai ok decât înainte… dar în esență se strică pe zi ce trece. Urăsc faptul că imi e dor de persoane cărora nu le pasă la fel de mult.

Urăsc faptul că lumea pe aici e focusată și relaxată, nu dau cât pot de mult ci doar cât trebuie, cică simplifică viața, iar mie-mi lipsește sângele ăla-n vene și verva de acasă (nu zic că o găsești chiar oriunde, dar e totuși o diferență considerabilă). 

Urăsc faptul că sunt mai nevrotică și mai sensibilă decât credeam, urăsc faptul că, deși mă lăudasem că am ajuns la nivelul de bitchiness dorit, nu e deloc așa pentru că las lucruri mărunte să mă macine inutil…. Urăsc faptul că încerc să-mi fac relații de durată sau că atunci cănd îmi fac prieteni sunt sinceră… naiva - în loc să suflu și-n iaurt cum imi promit de fiecare dată când mă ard… Urăsc faptul că am tendința bolnavă de a mă lipi definitiv de unele persoane. Urăsc faptul că pot sufoca cu modul meu de a-mi păsa. Urăsc faptul că “nu vreau mult, ci doar ceea ce ofer și eu”, chiar dacă îmi dau seama că nu toată lumea e atat de obsesivă și dedicată. Urăsc faptul că nu mai pot avea discuții pentru că aparent sunt prea tăioasă. Urăsc modul în care se victimizează toata lumea și are senzația că le pun pistolul la tâmplă - vreau să jucăm tenis! Ce-i așa de periculos?
 Urăsc faptul că nu-mi place prefacatoria socială, deși am crescut cu ea și chiar mă descurc – ar fi mai bine dacă nu m-ar ustura pielea de fiecare dată când practic așa ceva. Urăsc faptul că am nevoie de cineva să fiu productivă, că am început să fiu dependentă de persoane și că mai nou nu-mi place să fiu singură. Urăsc faptul că așa mă simt… 

Urăsc faptul că nu fac altceva decat să sper și să visez, că da, sigur, visele devin realitate dacă muncești pentru ele – alte povești de adormit copii. Urăsc faptul că nu pot fi pe aceeasi lungime de undă cu cine trebuie, ci doar cu oricine altcineva. Urăsc faptul că trec zilele fără să-mi dau seama că poate chiar trăiesc cele mai bune luni din punct de vedere profesional, poate chiar personal, și poate ar trebui să profit. Urăsc faptul că idealizez lucruri doar pentru că vreau să le fac suportabile și să-mi gâdil orgoliul. 

Urăsc faptul că nu sunt relaxată, cu aditudine de “ je m’enfiche” și de “cea mai tare din parcare” (mai ales atunci când ar trebui). Urăsc faptul că, în ziua de azi, modestia nu mai e “la moda” ci chiar iți aduce defavoruri și ca e chiar recomandat sa te bagi în față (numai că acum nu se zice așa – aceeasi Mărie cu alta pălărie). Urăsc faptul că e política ușilor deschise și a întrebărilor binevenite, iar când ai o nedumerire ți se răspunde în stil general și filosofic (= de uiți și ce ai întrebat). 

Urăsc faptul că altceva mai bun nu am de făcut decât să vorbesc cu un blog, să mă descarc prin scris... Și mai urăsc faptul că tot ce stiam să fac în stil mare odată, acum nu e altceva decât o prostie fadă și mult prea normală!

sursa foto: anonymhate.blogspot.com

Acomodare?

20 noiembrie 2011 23:53

               

         Cred că încep să mă acomodez. Cred... sau poate încep să găsesc putere să vă numai ce-mi place din toate ce mă înconjoară. Ieri seară am fost la un concert clasic, pentru a doua oară ... în 3 săptămâni. Am noroc că se organizează o serie de concerte la 5 minute de locul unde stau. A fost placut. Mi-a adus aminte de casa.. și apoi m-a făcut să-mi placă unele chestii la austrieci. În ultima vreme am început să nu-i mai urăsc ci să vad numai ce-mi place. Cred că ăsta e mecanismul meu de ”supraviețuire”, sau ceva de genul. Poate că acum nu mai văd orașul ca ceva care mă ține departe de casă, de cei dragi si de lucrurile care-mi plac. Poate am început să mă comport așa cum trebuie și așa cum sunt cu adevărat – puternică, flexibilă, capabilă să mă adaptez oricărei situații și să văd tot timpul partea plină a paharului. Sigur, nu totul e roz, se putea și mai bine, sunt momente în care nu pot să respir de cât de tare îmi e dor și înnebunesc când mă gândesc că dau cu piciorul unei șanse, că nu profit de ea la maxim, că încă mă mai gândesc dacă am făcut decizia corectă (ce-i drept, odata la câteva săptămâni, dar tot există o îndoială. Și va exista întotdeauna, trebuie să învăț să trăiesc cu ea). Da, asta este, am învățat să accept lucrurile așa cum sunt, să trăiesc cu ele, sa găsesc forță în lucrurile care-mi plac. Ăsta e mecanismul creierului meu de a se descurca când vine vorba de dificultăți.

                Azi nu am avut internet, așa că m-am dus la barulețul-cafenea-smth din campus. Muzică bună, prețuri de Austria, dar mi-a prins bine. Pana și faptul că m-am întors acasă cu părul mirosindu-mi a fum de țigară mi-a plăcut – îmi e dor și în caut ”acasă” în orice chestie cât de mică. Se pare că nu sunt genul care când iese din țară înjură românii și preaslăvește străinii. Da, sunt de admirat, dar eu una am și mai mare admirație pentru români, care nu sunt altceva decât niște oameni muncitori, materia cenușie cel mai des importată de alte popoare și îi urăsc din tot sufletul pe aceia dintre ”români” care ne fac defavoruri și ne strică imaginea – nu suntem numai o adunătură de țigani furăcioși și de fufe care cântă house.

                Divaghez... tot ce vroiam să zic mai sus e că am intrat in vorba cu două doamne, a fost chiar foarte binefăcătoare mini-discuția. Am vorbit de faptul că da, germana austriecilor e al naibii de diferită, m-am complimentat că ”vai”, știu germană foarte bine (când eu nu făceam altceva decât bâlbâieli și dezacorduri) și au fost extraordinar de amabile.

                Pe de alta parte, dar asta e deja alt subiect, mă amuză atât de tare când aud străini cărora li se pare mare lucru sa știi limbi străine. Și acum știu și de ce: în tările ”civilizate”, dacă știi să spui 2 vorbe în altă limbă străină, în mare parte engleză, deja ești zeu. Nu se leagă nimeni la cap cu n-șpe mii de limbi străine, dacă a lor e de circulație europeană sau mondială. Așa că nu e de mirare că sunt atât de uimiți când aud că știi cate 3-4 limbi străine, iar 2 dintre ele le și vorbești fluent. Și nouă ni se pare normal – Luați și vă mândriți cu asta, oameni bun!

Transformare...

          Când am făcut blogul mi-am promis că nu voi scrie decât articole interesante, argumentative, oareșcum personale. Nu va fi un jurnal, ci mai degraba un potpuriu de lucruri cât-de-cât bine scrise (a se citi prost scrise dar care pot fi trecute cu vederea ca fiind ok).
          În ultima vreme m-am gândit să-l transform... în jurnal de călătorie (fizică sau psihică). Da, sunt mult afară din zona mea de confort, atât fizic cât și psihic; totuși, din cauza vremii și cred că și a energiei puse în activitatea de ”acomodare”, nu am reușit să călătoresc pe cât de mult aș fi vrut - dacă am plecat undeva a fost pentru că așa au fost circumstanțele, nu pentru că mi-am plănuit (a.k.a. excursii cu grupa).
          Așa că voi publica și prostii deacuma - și asa nimeni nu le citește. Dar e mai simplu pentru mine să am o versiune care nu o pot șterge sau pierde.
          Cam asta e cu justificarea... nici nu știu de ce am făcut-o. Poate din dorința mea compulsivă de a face ordine peste tot. Strașnic de afurisit ”defect-calitate”!

butterflies...

  Când a fost ultima dată când ai avut fluturași în stomac pentru că te gândeai la mine?

...

Sunete de chitară, corzi scrâșnind… melodie în miez de noapte. Sau chiar e noapte? Tot ce știe este că e întuneric, nu pentru că are ochii închiși, ci pentru că lumânările pâlpâie iar în cameră e o lumină diafană. Și-l ține în brațe, iar melodia curge încet, încet, mai frumos ca orice cântec de zâne, mai armonios ca orice serenadă... Își plimbă mâinile prin păru-i, pe tâmple, pe ochii închiși, instinctiv, fără altă hartă decât cea desenată de melodie. Degetele-i se unduiesc ușor, ușor, în ritmul corzilor, imitând și conducând în același timp. Și tot ce ar vrea e ca momentul să se prelungească la infinit, să-i țină în brațe pe amândoi : el și chitara....