Cu trotineta la metrou...

Jurnal, 1.08.2012
De mică mă gandeam cum ar fi să locuiesc în Viena. De fapt, mă gândeam că ar fi măcar drăguț să o vizitez. Zilelel astea m-am gândit că „be careful what you wish for, it might come true”. DA! sunt in Viena, ieri m-am înregistrat la primarie, e totul legal.... Dar nu e deloc exciting. Am început să cunosc orașul încă din septembrie anul trecut, l-am bătut de multe ori la pas. Dar nu pot spune că m-am îndragostit de el, chiar dacă i-am dat șanse nenumărate. Sper doar ca la un moment dat să privesc în urmă și să mă pot mândri cu faptul că ”am  fost vieneză pentru un an”, dar tare cred eu că momentele de genul nu vor mai conta.

În fiecare dimineață merg cu metro-ul. Locul de ”muncă” nu e decât la șase stații, dar bibicleta mea de clowni are pană și subsemnata nu are timp (de fapt energie,chef și program normal la atelierul de reparări biciclete) să se ducă să o rezolve. Până atunci, hai să uzăm metro-ul. Pe perioada verii sunt abonamente lunare pentru studenți cu 30 euro, iar în timpul anului, abonamente pentru tot semestrul, adică septembrie-ianuarie și februarie-iunie (75 euro dacă stai în Viena, 150 dacă nu). Hai să nu facem conversia în lei, sau Doamne ferește să comparăm cu 12,4 lei pe lună pentru abonamentul studențesc din Iași.

Și ca să vă explic ce legătură are titlul, e un trend care mie mi se pare ciudat, comic și practic în același timp - trotinete pentru cei mari. Vezi oameni în toată regula, îmbrăcați formal sau nu, mergând pe trotinete, că deh! e mai rapid decât mersul normal. Ori aici imi pun problema: nația contrastelor - nu se grăbesc,dar se grăbesc, nu sunt super explozivi, stresați, intrați în priză, curentați, dar totuși se grăbesc. Sau poate e doar cool. Voi ce părere aveți?

Acomodare?

20 noiembrie 2011 23:53

               

         Cred că încep să mă acomodez. Cred... sau poate încep să găsesc putere să vă numai ce-mi place din toate ce mă înconjoară. Ieri seară am fost la un concert clasic, pentru a doua oară ... în 3 săptămâni. Am noroc că se organizează o serie de concerte la 5 minute de locul unde stau. A fost placut. Mi-a adus aminte de casa.. și apoi m-a făcut să-mi placă unele chestii la austrieci. În ultima vreme am început să nu-i mai urăsc ci să vad numai ce-mi place. Cred că ăsta e mecanismul meu de ”supraviețuire”, sau ceva de genul. Poate că acum nu mai văd orașul ca ceva care mă ține departe de casă, de cei dragi si de lucrurile care-mi plac. Poate am început să mă comport așa cum trebuie și așa cum sunt cu adevărat – puternică, flexibilă, capabilă să mă adaptez oricărei situații și să văd tot timpul partea plină a paharului. Sigur, nu totul e roz, se putea și mai bine, sunt momente în care nu pot să respir de cât de tare îmi e dor și înnebunesc când mă gândesc că dau cu piciorul unei șanse, că nu profit de ea la maxim, că încă mă mai gândesc dacă am făcut decizia corectă (ce-i drept, odata la câteva săptămâni, dar tot există o îndoială. Și va exista întotdeauna, trebuie să învăț să trăiesc cu ea). Da, asta este, am învățat să accept lucrurile așa cum sunt, să trăiesc cu ele, sa găsesc forță în lucrurile care-mi plac. Ăsta e mecanismul creierului meu de a se descurca când vine vorba de dificultăți.

                Azi nu am avut internet, așa că m-am dus la barulețul-cafenea-smth din campus. Muzică bună, prețuri de Austria, dar mi-a prins bine. Pana și faptul că m-am întors acasă cu părul mirosindu-mi a fum de țigară mi-a plăcut – îmi e dor și în caut ”acasă” în orice chestie cât de mică. Se pare că nu sunt genul care când iese din țară înjură românii și preaslăvește străinii. Da, sunt de admirat, dar eu una am și mai mare admirație pentru români, care nu sunt altceva decât niște oameni muncitori, materia cenușie cel mai des importată de alte popoare și îi urăsc din tot sufletul pe aceia dintre ”români” care ne fac defavoruri și ne strică imaginea – nu suntem numai o adunătură de țigani furăcioși și de fufe care cântă house.

                Divaghez... tot ce vroiam să zic mai sus e că am intrat in vorba cu două doamne, a fost chiar foarte binefăcătoare mini-discuția. Am vorbit de faptul că da, germana austriecilor e al naibii de diferită, m-am complimentat că ”vai”, știu germană foarte bine (când eu nu făceam altceva decât bâlbâieli și dezacorduri) și au fost extraordinar de amabile.

                Pe de alta parte, dar asta e deja alt subiect, mă amuză atât de tare când aud străini cărora li se pare mare lucru sa știi limbi străine. Și acum știu și de ce: în tările ”civilizate”, dacă știi să spui 2 vorbe în altă limbă străină, în mare parte engleză, deja ești zeu. Nu se leagă nimeni la cap cu n-șpe mii de limbi străine, dacă a lor e de circulație europeană sau mondială. Așa că nu e de mirare că sunt atât de uimiți când aud că știi cate 3-4 limbi străine, iar 2 dintre ele le și vorbești fluent. Și nouă ni se pare normal – Luați și vă mândriți cu asta, oameni bun!