Vreau să vin, nu vreau să plec...

În ultima vreme trăiesc cu nervii întinși la maxim și într-o stare de ”făcut-nimica” în același timp. Ar fi redundant și plictisitor să spun că am ajuns la un internship care nu mă satisface pe plan profesional. Și mai inutil să tot repet acest lucru și pentru că de la o vreme am început să văd doar partea bună - sau să fiu așa de amorțită și la un nivel atât de ridicat de frustrare și dezorientare că deja nu mai văd partea proastă. Am noroc de un colectiv foarte fain, care chiar dacă știe că sunt de formă acolo, nu mă dă la o parte. Cu unii dintre colegi chiar pot să zic că am avut conversații mai lungi de 5 minute small-talk. Ăsta e și unul dintre motivele care mă face să mă gândesc de două ori la decizia de a scurta ”răul” și de a mă întoarce acasă. Ar mai fi și faptul că nu învăț nimic, sau nimic ce aș vrea. Nu neg și lipsa mea de motivare survenită după nenumărate încercări timide și stresate, de a trage de oameni să îmi dea task-uri, încercări bineînțeles eșuate într-un final.

Ar fi două opțiuni, întoarcerea acasă sau plecarea în alt tărâm al fâgâduinței. Complacerea în situația actuală pierde teren și deja nu mai poate fi trecută la nivelul de opțiune de decizie. Și totuși, în toată goana și toate căutările mele, s-a intâmplat să mă pierd mai mult decât m-am pierdut vreodată și mă gândesc sincer că de data asta va fi mult, dar mult mai greu să mă adun...


source photo: http://k177y.wordpress.com